Rusinea este poate o ramasita a curiozitatii noastre umane, nascuta in momentul infruptarii omului din pomul binelui si al raului. Poate rusinea este de fapt un sistem autodefensiv al omului in fata adevarurilor prea dure ale lumii. Initial, cei doi “detinatori” ai Edenului nu erau constienti de sexualitatea lor, or, mai bine spus, de natura bolnava, de indemnurile tendentioase ale poftei carnale. Rusinea a survenit atunci, in prim sens, ca tendinta defensiva; oamenii s-au acoperit, speriati, simtindu-se vinovati, infricosati de prea marii demoni carnali treziti involuntar. De atunci poate, adica de la aparitia ei, rusinea a fost utila omului slab, omului incapabil de a-si asuma responsabiliatile firii sale ( colective/individuale ). Ca trasatura a satului romanesc, rusinea intervenea ca un sistem de alarma individual si colectiv totodata, a departarii omului de la niste cutume ori a depasirii unor bariere locale ( delimitate de arii geografice bine stabilite ), impuse de membrii societatii respective. Curajosul/nebunul era astfel anuntat ( se anunta el pe sine sau era anuntat de gura satului ) de abaterea de la normele dupa care functiona institutia respectiva. Intentia nu era neaparat de a-l jigni pe acel Don Quijote local, ci mai mult, adevaratul indemn, adanc inradacinat era de a-l feri, prin pedeapsa, de explorarea zonelor oculte ale diferitelor idei/traditii/mentalitati. Pedepsindu-l cu rusinea pe un individ, restul comunitatii nu doreste altceva decat pastrarea individului respectiv in sanul ei, acolo unde mentalitatea considera ca se gaseste pozitia fertila a omului.