ma omor pe mine. incet incet ma sting in cotidian, in viata, in suferinta, in durere, in indiferenta, in prea mare implicare sufleteasca...ma sting incet incet. pas cu pas, secunda cu secunda ma pierd pe mine...
ma gasesc?
nu.
ma pierd.
pierd ceva ce nu voi mai fi niciodata, si devin ceva ce nu mam gandit vreodata ca voi deveni.

dezechilibru psihic. indiferenta, razbunare, nervi, durere, enervare, suferinta, durere...
doare, chiar daca nu vreau sa recunosc. doare si nui usor.
vreau sa reinviu sau vreau sa mor?
vreau sa fiu proasta? sau vreau sa fiu "desteapta" in opinia mea, proasta in opinia altora, fericita? poate? are sens, merita? acum ceva timp as fi spus ca merita si ca orice efort are sens numai daca te face sa te simti mai bine, sa tu simti tu mai fericita si mai impacata cu tine. sunt sigura acum ca eforturile astea chiar merita?
sa ma straduiesc sa caut o liana de care sa ma agat, si despte care o ceritudine ca o voi gasi daca vreau asta suficient de tare? or sami traiesc viata in indiferenta, continua suparata si...sa ajung in final sa mor din punctul asta de vedere?
chiar merita ? viata e doar un cacat in care toti ne zbatem fara rost pentru ca intrun final sa ne dam seama de inutilitatea dorintei si a incercarilor disperate de a avea aripi, ca, in ceasul mortii sa ne dam batuti? or e o cale pe care, daca vrei, o poti face frumoasa, pe care, daca vrei o poti face placuta, pe bucati insa, si care, cateodata, te face sa treci prin acelasi cacat, insa, care, per total iti lasa o impresie buna, o liniste, o multumire sufleteasca.
....viata e plina de cacat, si fiecarui om ii destinat sa manance o cantitate prestabilita de cacat...